Ştiam până azi de o singură poartă aflată în Bucureşti care, deschisă, duce fix la Balcic. Instant, fără timp pierdut pe drum. După ce priveşti Balcicul, poţi închide ochii şi imaginea prinde viaţă. Începi să auzi marea şi chiar să simţi mirosul sărat al acesteia.
Camera Balcic se află în Muzeul Frederic şi Cecilia Storck, iar în încăpere se află tablourile artistei. Azi, am mers la o altă expoziţie, cea a artistului Ion Ţuculescu, la Galeria ArtSociety. Acolo, primele camere au şi sunt alte porţi către Balcic prin desenele pictorului. Dar senzaţia de Balcic e la fel de puternică.
Balcicul lui Ţuculescu e naiv şi uşor copilăros, ilustrat în desene ce amintesc de încercările copiilor. Sunt linii multe, fine, suprapuse, iar culorile par şterse. Marea ori cerul mai degrabă se ghicesc în petele albe ori crem ale paginii.
O componentă importantă a expoziţiei, cu zeci de lucrări, cuprinde pictura sa cu influenţe folclorice, unde totemul este piesa de rezistenţă & obsesia artistului. Mi-a plăcut mult Iarna în mahala, un tablou unde culorile explodează. Am mai notat numele a două lucrări în faţa cărora m-am topit: Autoportret cu frunză şi Taina păunilor.