Recunosc ca sunt un orasean integralist care cunoaste "la tara" doar din vizite de maximum o zi si din povestile (stra)bunicii. Acum cativa ani, tentativa de a participa la culesul viei s-a soldat cu un esec personal: dupa jumatate de ora de smuls ciorchinii, mi s-a facut rau.
Iar mai demult, cand eram mic-pitic de nici 2 ani, au incercat sa ma tina si peste noapte la tara. Proasta idee caci m-am apucat sa urlu si nu m-am oprit decat atunci cand am recunoscut Scala din Bucuresti.
Totusi, imi place la tara, nu sunt un orasean fandosit si apreciez cele cateva plusuri ale vietii departe de urbe.
Sambata am plecat la tara cu soarele nerasarit, pentru un parastas. Este o "la tara" de campie, pe drumul catre Alexandria, la mai putin de 50 de kilometri de Bucuresti.
Seminte
Am regasit neschimbata ograda strabunicii: flori peste tot, muscate pe prispa, aceeasi vita de vie in gradina si de jur imprejurul casei pentru a o umbri si feri de vant. Am mers apoi catre cimitir, iar acolo m-am plimbat ceva vreme pe camp, printre buruieni, copaci si vita de vie.
Semintii
Copii, de-i si incurcai si nu mai stiai de palma carui parinte tin. Copii si-n vorbele batranilor care-si evocau tineretea. Copii cu puf si-n ograda gainilor. Copil cu blana pe strada, alaptat de mama matza.
Semi-ntuneric
Am coborat in pivnita magaziei pentru a cauta senzatia aceea de teama, placere si pierzanie, pe care o incercam cand ma strecuram aici, demult. M-am scaldat in intuneric si am privit spre capacul de lumina. M-am umplut de racoarea peretilor de pamant si am inspirat mirosul de drojdie, de alcool - iz fermentat in atatia zeci de ani de procesare.
Harta mirosurilor
Am ramas surprins sa re-simt aceleasi mirosuri in casa bunicii si apoi altele, tot cunoscute, in a unei matusi. Acelasi parfum in camera de dormit, dupa o reteta secreta in care recunosti mirosul peretului de chirpici, un pic de naftalina si... cam atat, caci restul e tainic.
Bucataria are si ea propria schema olfactiva construita pe un iz de ai si pe ceva gaz, de la butelie - miros discret, fara pericol mihailestian.
Mirosul satului pana la urma, familiar si placut, desi sunt si am fost doar un suflet calator care nu a facut decat popas pret de cateva ceasuri in Ghimpati.
Mirosul de grajd, mirosul de cotet, mirosul de buda aflata in fundul curtii - da, si acesta avea ceva special - mirosuri grele si totusi personalizate.
Mortii nu mor
"Hai sa ti-i arat pe bunicii mei" a spus... bunica mea. Eram la cimitir, o parcela aflata in mijlocul campului, cultivata cu cruci. Am mers condus de ea la un mormant cu o cruce veche pe care odihneau sepia cei doi buni ai bunicii...
Unde se vede ca mi-s orasean
Am vrut sa fac si eu o fapta demna de isprava: sa pun apa in adapatoarea de langa fantana publica pentru o gasca de gaste insetate. Am scos ciubarul din lemn din put si cand sa le torn apa, mi-am racorit mai intai picioarele si blugii fierbinti, iar abia dupa aceea am reusit sa alimentez jumatatea de anvelopa-hardau, smulsa din hoitul vreunui tractor decrepit.
Oricum, asa am reusit sa-mi castig un pic de respect din partea inaripatelor care initial, cand m-au vazut langa fantana, s-au re-tras mai la gard spre barfa si atenta observatie a veneticului.
Una peste alta a fost o zi frumoasa in care am mancat mirosuri si am baut linistea ograzii de tara cu muzica pasarilor de curte si fosnetul frunzelor din copaci si vi(a)ta de vie. Mi-a placut, la tara, viata.
(Click pe fotografii pentru a le mari)
Folclorul nu moare:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu